Zborul iubirii imperfecte

Am visat că eram un înger cu aripi perfecte. Înconjurat de toată lumina și fericirea ta. Am visat în culorile tale ca un nebun ce crede în fiecare închipuire a sa. Era atât de bine să te știu lângă sufletul meu. Aripile mele erau dezmierdate de căldura ta. Te bucurai de fiecare bătaie a lor și a inimii mele. Te-am luat cu mine și am zburat o vreme. Cerul era al nostru si albastrul său se minuna de noi. Nu îți venea să crezi că ești atât de sus și că te pot purta atât de frumos lângă infinitul meu. Albastrul tău m-a făcut să te doresc din ce în ce mai sus. Ai încercat să mă oprești din zbor cu greutatea trupului tău pentru a mă proteja, insă eu nu am înteles. Atunci te-am pierdut, te-am lăsat să cazi și atunci m-am pierdut și pe mine. Pentru câteva clipe m-am simțit eliberată și m-am înălțat mai ușor, până când am realizat că asta înseamnă să cazi. Căci fără tine nu mai puteam să zbor, tu erai motivul și rațiunea mea. Pierdusem controlul și tot ce știam până în acea clipă. M-am simțit dintr-o dată goală și imperfectă. Nici să plâng nu puteam pentru că lacrimile mele rămăseseră tot la tine. Te-am strigat și te-am rugat să te așezi din nou lângă aripile mele, dar tu nu ai auzit, eram atât de departe unul de celălalt. Între noi doi erau deja ani lumină, cum oare ai fi putut să ma mai auzi? Mi se facuse frică de nemarginirea abisului meu. Nu mai știam nimic și totuși simțeam atât de multe. Caderea mă durea din ce în ce mai tare și îmi biciuia pielea rămasă fără veșmântul tău. Știam că m-ai fi prins dacă erai acolo, dar tu rătăceai deja prin alte părți triste de lume. Atât de jos nu ajunsesem niciodată, era un tărâm necunoscut și care mă înconjura cu durerile lui. Sfîrșitul îmi era aproape. Apoi m-am trezit și primul gând a fost către tine… vreau să mă înveți să zbor din nou, fiindcă fără strălucirea ta sunt doar un înger cu o aripă strâmbă!

 

Când am trecut pe lângă noi…

Am alergat prea mult și am așteptat prea puțin…

Am iubit cu pasiunea unui demon și am lăsat iubirea-n voia sorții…

Am dăruit speranță fără margini și am luat cu mine tot ce-a fost frumos…

Am înțeles atât de multe lacrimi și am strâns un ocean din cele neplânse de mine…

Am mers de mână cu destinul și am fugit atunci când nu l-am priceput…

Am avut toată lumea într-o mână și în cealaltă n-am avut nimic…

Am râs cu lacrimi ce n-aveau sfârșit și am îngropat tristeți fără de margini…

Am cunoscut emoții ce m-au cuprins cu totul și am alungat cu frică trăiri nenumărate…

Am zburat cu aripi de-mprumut și am căzut în propriul meu abis…

Am scris cuvintele ce le-ai rostit și am uitat să îți arăt ce-au însemnat…

 

Azi te întreb pe tine, destin fără de legi, cu câte gânduri vii, cu câte gânduri pleci?

 

Bărbatul care a uitat să râdă

De ce te aud în liniștea mea? Tu știi că liniștea mea era tot ce îmi aparținea doar mie? Nu am avut niciodată ceva numai al meu, nu mi-a aparținut nimeni întru totul. Poate nici nu am vrut asta în mod expres, dar chiar să ai tu atât de mult curaj să vorbești, să respiri și să umbli nestingherit prin liniștea mea? Nu mă așteptam. E foarte ciudat că nu mă pot revolta și nu pot să îmi revendic ceea ce îmi aparținea.

Deși m-a invadat un sentiment atât de placut când te-am găsit făcând asta, încât am rămas fără glas, am trăit și o oarecare spaimă și am facut spre tine câțiva pași greșiti. Ai vrut să pleci si totuși ai rămas. Stai încă la o distanță care nu vreau să înceapă să mă doară. Nu pot să strig și să-ți spun să taci și să pleci, nu pot pentru că mă faci să mă simt bine. Iar asta cred că e rău și dacă acum nu pot vedea limpede, cu siguranță viitorul îmi va aduce amara claritate.

Te-am zărit mai devreme cum alergai prin gândurile mele, cum tu, bărbatul care a uitat să râdă, vărsai hohotele sufletului tău în liniștea mea. Mi-ar placea să stiu de ce faci asta, dar mi-e teamă de prețul pe care aș putea să îl plătesc pentru acest răspuns.

Acum că m-am obișnuit cu prezența ta în calmul meu, ți-aș cere să mă primești în jocul tău, să mă iei de mână și să zburdăm împreună prin necunoscut. Însă mă simt învinsă de neîncredere, mă înfioară gândul că-mi vei da drumul în cel mai fără de sunet loc și că mă vei abandona acolo uitată de cuvintele tale. N-am încredere în oamenii care au uitat să râdă. Eu iubesc liniștea ce mă cuprinde ușor, pas cu pas, nu cea care m-ar înconjura după isprăvirea vorbelor noastre.

Așa că aș vrea doar să te privesc o vreme până să îți întind mâna, să te admir din umbră, să mă îmbrac cu parfumul tău și să mă alătur ție cu cei mai corecți pași. Am învățat răbdarea. Acesta e atuul meu, stiu să rabd și să sper.

Te apropii uneori atât de mult încât simt că nu mai pot respira și mă chinui să-mi stăpânesc dorința de a te îmbrățișa. Te joci și adori ceea ce faci. Te bucură neliniștea mea.

Când mă satur să te privesc, când vreau să strig la tine, nu o fac, de frică să nu te alung în vreun fel prin purtarea mea haotică, pentru că tu ai uitat să râzi și atunci te vreau acolo până voi afla calea care să te facă să-ți amintești cum să faci asta din nou.

Până atunci pășește prin visul meu, e suficient și sigur.

 

Fericire în doi sau confort în singurătate?

Dacă faci parte dintre oamenii care cu greu cred în destin, coincidențe și divinitate, cu siguranță că te-ai întrebat, nu de puține ori, cum e mai bine să-ți trăiești existența. Ai pus în balanță avantajele și dezavantajele și te-ai gândit să te dezvolți într-o direcție sau alta. Însă sunt aproape sigură că așa cum ți-ai întocmit lista cu pro și contra, tot așa ai și aruncat-o de nenumărate ori în coșul cu amintiri și lucruri de care nu prea mai ai nevoie.

Bineînțeles că toată această situație care se repetă din timp în timp vine din nesiguranța si firescul fiecăruia dintre noi. Oricât de stăpân pe sine și încrezător ai fi, mai devreme sau mai tîrziu, în sufletul tău își face loc neîncrederea și îndoiala.

Eu, personal, cred că fericirea în doi ține mai mult de compromis și de tradiție și mai puțin de sentimente de început de poveste. Suntem atât de diferiți ca indivizi încât ne este incredibil de ușor să ne ciocnim caracterele și să stricăm armonia. Treaba cu „extremele se atrag” ține numai cât să ne amăgim că am gasit ceea ce căutam. În esență tot cu un seamăn în care ne regăsim demonii vrem să conviețuim… Iar aici ne lovim inevitabil de rutină. Și, iată, cum mereu nemulțumirea își croiește drum prin viața noastră. Ajungem, încă o dată, la o nouă listă cu pro și contra.

Pe de altă parte singurătatea ne poate oferi confort prin simplul fapt că netrebuind să fim atenți și la nevoile celui de langă noi, ne concentrăm doar pe propria persoană și începem să ne dezvoltăm altfel, să ne cunoaștem mai bine, să înfruntăm singuri orice și astfel să ne simțim, oarecum, atotputernici. Dar și aici ne strică cineva socoteala… pentru ca ajunși acolo în vârful piramidei mult visate, nu ne aplaudă nimeni din suflet, ci din complezență. Atunci realizăm că zâmbetul începe să ni se șteargă și că nici așa nu e chiar bine să trăim.

Luptăm să ne găsim echilibrul în fiecare zi și scriem blestemata aia de listă până ni se termină cerneala. Întrebări fără răspuns și existență cu gânduri multe, la asta ne rezumăm la sfârșit de zi.

 

Cădere liberă

 

Nu de puține ori mi-a fost dat să trăiesc senzația de a mă desprinde dintr-o lume pentru a cădea în alta. Îmi amintesc prima dată când am simțit asta, am crezut că acela va fi sfârșitul, dar ce credeți, n-a fost. Și au urmat altele. Apoi am început să mă obișnuiesc, să învăț smnele premergătoare, ca un epileptic ce-și recunoaște starea dinaintea crizei. Am ajuns să știu să gestionez fiecare pas, fiecare dezechilibrare, dar n-am învațat să evit căderea. Prăpastia nu este mereu aceeași, însă trăirea rămâne la fel.

Căderea survine mereu după o perioadă de acalmie, fără nici un eveniment major. Faptul că îi cunosc caracteristicile, o face mai puțin amenințătoare, îi scade din intensitate, dar destul de puțin perceptibil.

Ceea ce îmi este încă necunoscut, este durata ei. Și din acest motiv am învățat să îmi mențin echilibrul și atunci cand tălpile mele nu mai ating pământul. Uneori eu o traduc printr-o stare de ”inconștiență conștientă”. Sentimentul adus de această plutire involuntară este mai presus de orice, din simplul motiv că îmi oferă în același timp și agonie și extaz, și frică și reverie, și dezgust și adorație.

Revenirea la normal se întâmplă treptat de cele mai multe ori, însă întotdeauna simt durerea vie ce-mi străbate tot corpul la contactul cu stabilitatea.

Singurul lucru pe care nu vreau să îl învăț despre ea este cum să o împiedic să mai apară. A devenit răul necesar și dulcele meu drog ilegal. Mă face să o urăsc când își face simțită prezenta, dar ador toate trăirile pe care ma obligă să le îmbrățișez.

O fi bine, o fi rău?

 

Jelui-m-aş… şi n-am cui!

Aşa mă bat câteodată gândurile, atâtea împovărări mă apasă de mai bine aş trăi lipsită de simţire. Şi ce daca această viaţă s-ar putea, lesne, compara cu o existenţă printre demoni? E alegerea mea, nu a destinului.

Şi din tot noianul ăsta de gânduri unul s-a îndreptat către oamenii din ţărisoara asta.

Mi-e ciudă ca suntem un popor condus de soartă ce i-a suportat toate capriciile acestei forţe supranaturale şi am crezut orbeşte în ea, ne-am supus mereu unor legi care ne-au hotărât inevitabil viitorul. Noi n-am avut prezent, n-am ştiut ce semnificaţie să atribuim stării în care stăteam şi reflectam asupra trecutului şi ne clădeam viitorul. De câte ori n-aţi auzit românul: „Aşa a vrut Dumnezeu!” sau „Cum o vrea Dumnezeu!” ? (căci la noi soarta e pe picior de egalitate cu divinitatea). Ce face şi ce este el acum, puţin contează, ziua de mâine să fie bună şi lumea să vorbească de bine ziua de ieri. N-am trăit pentru noi, mereu am tras pentru alţii, ne-am multumit cu firimiturile şi am vorbit de rău soarta.

Eu cred în soartă în măsura în care proporţia ei este infimă în comparaţie cu puterea unui om de aş construi drumul pe care păşeşte în trecerea prin lume.

Aşa ne place să visăm, să nutrim în minte idealuri de viaţă, dar când vine vorba să le transformăm în realitate şi ne lovim de greul ce trebuie înfruntat (nimeni nu a spus ca e uşor), blamăm soarta.

Ne-am apărat cu înverşunare „săracia, nevoile şi neamul”, atât! Le-am apărat să nu rămânem fără ele, că acesta ne este nouă destinul să vieţuim săraci, cu nevoi şi laolaltă. Să nu ştim să alegem greul ca să ne fie bine, să stăm la mâna „binişorului” şi în realitate să ne fie rău.

Unul plecă, altul vine şi noi stăm şi ne jeluim şi aruncăm blesteme, dar blestemaţii suntem noi, ăştia care ne ascundem de prezent şi vrem fericire căzută din cer.

 

Să iubeşti ce nu-i al tău

Astăzi sunt tradiţională.

Astăzi vorbesc ca şi cum aş trăi într-un sat ancestral de câmpie şi aş iubi un fecior bălăior care păstrează cu sfinţenie albastrul cerului în oglinda sufletului său. Vorbesc ca şi cum m-aş pregăti să merg la hora satului şi să-l întâlnesc acolo, să mă privească şi să simt cum tot ce am eu mai sfânt se topeşte şi se face una cu praful ridicat în aer de paşii veseli ai fetelor şi flăcăilor care joacă apăsat, mânaţi de vitalitatea tinereţii.

Să port cămăşuţă cu altiţă şi vâlnic ţesut în două iţe, să am părul strâns în coc şi să-mi las sufletul în voia dragostei. Printre tinerele fete care îşi aşteaptă sortitul să stau neclintită şi să-i fur bălăiorului câte o privire ucigătoare, să nu mă vadă decât păsările crângului şi frunzele pomilor.

Să vină să mă ia şi să mă prind în horă cu el, lumea-n sat să vorbească de noi cum nu s-a mai pomenit, fetele să plangă de foc că nu-i al lor, iar feciorii să mi-l pizmuiască, din pricina frumuseţii mele. Să mă strângă în braţe şi să-mi spună cu glas de bărbat: „Fir-ai tu să fii de fată cu ceasul când te-am văzut şi mi-ai furat albastrul ochilor! Vino să te fac femeie şi să-mi alini dorul de buzele tale rosii ca sângele clocotit de iubire!” Şi eu să mă duc în lume cu el şi să mă culce pe mâna lui, să-mi fie somnul dulce ca atunci când doarme pruncul în braţele măicuţei.

Însă degeaba întreb mândra lună dacă vine flăcăul, căci şi eu sunt la fel ca ea, părăsită de soare şi îl aştept ca stejarul de pe plai pe cărarea de la vie, cum venea el altădată şi îmi liniştea inima. Dacă are să vină şi să mă întrebe cine sunt, o să-i aduc aminte cu guriţa mea cea dulce că sunt amoreză de demult care l-a iubit cum iubeşte pasărea văzduhul. Să stiu ca-ar veni, l-aş culca pe pat de flori, i-aş aşterne masa cu pâine caldă, miez de nucă şi vin roşu, l-aş trezi în zori şi cămaşă spălată de mâna mea i-aş da să îmbrace.

Lasă-l aşa… vine el cand o putea…

 

Confirmări

Uneori mă bucură, alteori dispreţuiesc faptul că se întâmplă atâtea într-o singură zi. Şi de ceva vreme se tot petrec o gramadă de lucruri şi asta îmi dă o stare de nelinişte care nu lasă cuvintele să se adune şi să formeze un întreg. Totul e haotic, ideile nu au nici o legătură unele cu altele, vin şi pleacă şi nu apuc să clădesc mai nimic.

Un singur gând a rămas constant pentru mine în toată agitaţia ce domină peste viaţa mea acum şi anume acţiunea de a confirma şi rezultatul ei.

În goana noastră cotidiană cerem să ni se ofere tot felul de dovezi prin care să ne liniştim mintea şi sufletul. Fie că vorbim despre lucruri materiale sau spirituale, ne dorim să avem siguranţa că toate sunt aşa cum ne-am aşteptat atunci când am construit acţiunea în imaginarul nostru.

Poate ne gândim sau poate nu ne gândim la efortul depus de cel care ne poate garanta acel ceva. Nu de puţine ori prima variantă nu se aplică, nu ne pasă ce trebuie facut pentru ca totul să ni se spună aşa cum vrem să auzim. Noi, prin natura noastră, pretindem destul de mult şi aşteptăm să primim fix ceea ce am sperat.

Am realizat că sunt atât de puţini oamenii care încă pot să raţioneze şi să ne ofere confort când vine vorba de confirmări, atât de rar îi întâlnim, dar bucuria de a intra în contact cu un astfel de om este tot timpul mai mare decât ne-am fi aşteptat. Într-atât încat rezultatul confirmării îsi pierde din valoare în faţa ochilor noştrii plini de dorinţă.

Aşadar, sper ca lucrurile să se mai aşeze, eu să îmi recapăt din starea necesară pentru a putea scrie şi tot respectul pentru oamenii amintiţi mai sus.

 

Parte dintr-un gând

Ochii lui priveau fix prin geamul pe jumătate spart. Rămăsese aşa, gânditor şi tăcut, de câteva clipe. Se uita cu nesaţ la imensa clădire din faţa casei mele. L-am întrebat, sub îndrumarea unei forţe superioare mie şi fără să îmi doresc foarte mult să aflu, la ce se gândea. Am crezut că nici nu m-a auzit şi că se află într-un fel de transă din care nu vrea să fie trezit, însă neluându-şi privirea de la imaginea ce o avea în faţă şi abia după câteva secunde ce mi s-au părut o eternitate mi-a răspuns că îi pare rău… că într-o zi el va pleca fără veste şi neştiut de nimeni, iar maiestuosul edificiu va rămâne aici, neclintit şi fără să-i pese că el nu mai există.

Cred că îi era mai frică de viaţă decât de moarte.

Cu un regret ireparabil în glas a continuat să-mi spună, fără să mă priveasca şi parcă fără să îl intereseze dacă îl ascult, că îsi vrea copilăria înapoi. Îşi spunea asta mai mult pentru el, pentru sufletul copilului de altădată. Am tăcut… el a continuat să contemple măreaţa construcţie.

 

Ceea ce eu ştiu

Oriunde te vei afla şi în compania oricui, eu ştiu că acea parte din tine pe care eu o voi adora toată viaţa va fi a mea întotdeauna. Nu este nevoie să-mi spui că eşti bine, eu ştiu tot despre tine în măsura în care mă interesează. Nu-ţi cred minciuna de pe buze când strigi că eşti fericit. Te am lângă mine de câte ori vreau. Eşti supus legilor mele nescrise. Te zbaţi să iţi dezlegi partea din suflet care sălășluieşte acolo înconjurată de mine şi nu reuşeşti, stiu că nu reuşeşti pentru că nu iţi doreşti suficient de mult să faci asta. Îţi place să te simţi urmărit de trăirea mea şi să te gândeşti din când în când la noi. Mă vrei plecată pentru simplul motiv că nu mă poţi avea în totatitate, dar mă laşi să stau acolo pentru că te fac fericit. Eşti neînteles şi vrei cât mai mult adevăr despre mine. Adevărul meu se află chiar în mâinile tale, dar este acoperit de vălul zeului ce mă are în puterea lui. Ştii că nu te poţi lupta cu o forţă superioară ţie, ştii că această luptă o vei pierde şi de aceea nutreşti planuri în fiecare zi să câştigi războiul nedeclarat înca. Ţi-e teamă de tot ce îţi poate aduce dăunător în suflet această întâlnire cu mine şi cu  povestea mea. Te lupţi singur şi tăcut cu tine de câte ori îţi aminteşti de noi.  Îţi displace profund liniştea mea şi nu înţelegi de ce stau inertă în faţa ta şi a neliniştii tale. Eu am încetat de mult să lupt împotriva unei cauze ce nu cred că are să-mi aducă mai multă bucurie decât am acum. Pentru mine timpul are mai multă putere decât orice idee de a schimba destinul. Soarta noastră este scrisă deja şi noi doar facem paşii pentru a urma scenariul. Uneori ieşim de pe poteca aflată în faţa noastră şi clădim alta, dar riscul este mare, daca nu va fi mai frumoasă decât aceea pe care mergem deja? Tu încerci neîncetat să umbli pe un alt drum, să pui cu mâinile tale pline de dorinţă fiecare pietricică pe cărarea pe care vei călca în viitor. Cu tenacitate crezi că ceea ce construieşti tu acum este mai solid şi mai sfânt decât ceea ce dorea destinul să îţi ofere şi te bucuri de fiecare pas făcut cu tălpile goale şi fierbinţi.

Eu o să fiu aici pe aleea destinului meu. Îndrăzneşte să mă iei cu tine pe cea nou construită, dar ai grijă că zeul este pe urmele tale şi forţa iubirii lui este nemăsurată. Vei avea oare curaj să mă îndrumi uşor şi mut către tine? Poate vei pieri în tot războiul acesta ce aşteaptă să fie trăit, poate vei învinge, poate eu mă voi rătăci în învălmăşeala luptei, dar tu îţi vei îndeplini visul datoriei şi cu siguranţă te vei simţi împlinit.